Întoarcerea blondei

totul ar fi mai frumos fără critici. După mine, ei sunt singurii care nu îşi justifică rolul. Dacă ar fi după mine, nu ar mai exista critici, ci doar oameni care te citesc şi îşi dau cu părerea.

– Credeam că asta fac criticii.

– Nu. Criticii sunt trend-setteri. Dacă ei spun că e okei, e okei. Dacă ei spun că e căcat, e căcat.

– Păi avem nevoie şi specialişti în calitate.

– Problema este că majoritatea criticilor habar nu au cum se scrie o carte. Mulţi dintre ei nu sunt în stare să înfăptuiască un act de creaţie. În schimb, sunt specialişti în a demola aproape orice.

– Hm, interesant. Deci, eşti contra criticilor !

– Cine nu e ? Oricum, şi ei sunt contra mea. Ascultă, eu nu mă plâng de câteva recenzii negative. Din câte ştiu, stau destul de bine la capitolul ăsta, mai ales pentru o debutantă. Dar din principiu, nu sunt de acord ca cineva să încerce să mă disece pe mine prin munca mea, şi în final, să nici nu ajungă la o concluzie corectă.

– Bine, dar deja a trecut ceva vreme de la debutul tău. Eşti deja la al treilea volum. Oamenii au ajuns să îţi cunoască stilul, abordarea. Nu mai eşti la adăpost, să zicem aşa, de opiniile lor. Apropos de disecat, vroiam să te întreb, ce părere ai despre cei care te compară cu marchizul de Sade ? Ai fost numită misogină, anti-feministă, plată şi trivială, violentă dincolo de comprehensibil, vulgară şi explicită în arii în care nu se cere aşa ceva.

– Am auzit şi eu comparaţii din astea, şi am auzit şi epitetele. Ce zic ? Sunt flatată. Marchizul de Sade e o figură literară de o mare importanţă, pe care eu, sincer, îl admir. Asta nu trebuie să însemne că sunt de acord cu comparaţia. Dar nu îmi fac griji. În fond, dacă ne aducem aminte, şi despre el s-a spus acum 200 de ani că era un degenerat pentru care moartea era prea bună. Dar era citit. Pe ascuns, pe sub cuverturi, sau în poduri, în pivniţe amenajate clandestin, dar era citit. Şi cuiva, la un moment dat, i s-a părut că ideile lui era relevante. Iar acuma, e unul dintre scriitorii care se studiază în facultatea de filozofie. Eu zic că degeneratul a ajuns destul de bine. Şi-a rezolvat un loc în istorie. Din ponegrit, a ajuns să fie ascultat. Poate o să mai treacă ceva timp, dar în final se vor da pe brazdă şi cei care mă scuipă acum.

            – Mie mi se pare că totul a început de la prima ta carte, „Cutia: O poveste a obsesiei”.

            – Nu prea avea de unde altundeva să înceapă. „Cutia” a fost prima carte pe care am scris-o.

            – Da, corect. Dar a fost a doua publicată.

            – Nu e relevant. Chiar dacă povestea Clarei a apărut prima, „Cutia” a rămas aceeaşi. Nu am modificat nimic faţă de manuscrisul final.

– Vreau să vorbim despre cartea asta, despre „Cutie”.

– Să vorbim.

– Există păreri împărţite, şi după cum bine ştii, aproape nimeni nu stă pe mijloc. Cei care au citit-o se împart doar în două categorii: cei cărora le-a plăcut la nebunie, şi cei care o urăsc din toate puterile.

– Tu din care faci parte ?

– Ha-ha ! Din păcate, mi-a plăcut.

– De ce „din păcate” ?

– Am impresia că discuţia ar fi fost mai interesantă dacă nu aş fi fost un fan înfocat.

– Probabil că ai dreptate. La un moment dat, o prietena m-a sunat după ce citise prima parte din roman. Se oprise la scena în care scriitorul aruncă pe geam cutia. M-a sunat şi era atât de nervoasă că efectiv ţipa la mine. Spunea că e o carte oribilă, şi că nici nu o să se mai obosească să o citească până la capăt.

– A spus şi de ce ?

– A spus. Fiindcă i se părea că totul era scris doar pentru a se ajunge la o concluzie prestabilită. Apoi mi-a spus că s-a enervat de fapt din cauză că toată situaţia ar fi putut fi rezolvată daca cei doi ar fi stat de vorbă. Dacă ar fi comunicat puţin mai mult.

– Şi tu ce i-ai spus ?

– Am râs şi i-am spus că nici cei mai avizi fani nu au trăit în asemenea hal povestea. Ea era, fără să îşi dea seama, una dintre puţinii care au priceput esenţa cărţii.

– Şi care e esenţa ?

– Esenţa e că ... toată povestea e stupidă, în fond. Şi da, prietena avea dreptate. Totul se putea rezolva prin comunicare. Lipsa comunicării este, în opinia mea, principalul motiv care stă la baza relaţiilor care se duc dracului.

– Să înţeleg că ai experienţă vastă în domeniu ?

– Ha-ha ! Acum nu vorbim despre mine. Pentru asta, vă trebuie alt interviu.

– Fă-ne pe plac, mie şi ascultătorilor. Tu eşti prietena scriitorului, nu ?

– Da. Dar sunt şi scriitorul. Şi la un moment dat am fost şi vampa aceea de 18 ani care i-a luat lui minţile. La un moment dat am fost TOATE personajele mele.

– Şi Clara ? Sau ne limităm la „Cutie” ?

– Şi Clara.

– Interesant. Spune-mi cum ţi-a venit ideea să scrii povestea Clarei, aşa cum ai făcut-o ? Adică, sincer vorbind, eu unul nu îmi amintesc să fi citit vreo altă carte să mă captiveze atât da tare încă din primele rândurile şi să mă ţină legat acolo până la capăt. Am citit cartea aia într-o după-amiază. Singurul lucru care mi-a displăcut la ea, şi aici cred că mulţi sunt de acord cu mine, a fost că ... s-a terminat. Am ajuns la ultima pagină şi eram ceva de genu: „Nu se poate ! E gata ?! Sigur nu lipsesc foi din volum ?!”.

– Ha-ha !

– Da, a fost o adevărată tragedie pentru mine.

– Sunt sigură că ai întrebat destui scriitori cum îşi scriu cărţile, de unde îşi trag inspiraţia. Şi aşa cum sunt sigură că te-au dezamăgit ei, la fel te voi dezamăgi şi eu. Nu îţi pot spune, fiindcă nu ştiu. Poate e un simţ al observaţiei mai dezvoltat. Poate e o boală. Poate cineva îmi şopteşte subiectul şi conţinutul unei cărţi. Nu îţi pot răspunde la întrebare, fiindcă, sincer, nu ştiu nici eu. Adevărul cel mai concret pe care îl pot dezvălui este că eu nu atât îmi scriu cărţile, cât le descopăr. Ca un sculptor care îndepărtează doar surplusul de piatră sau de lemn de pe opera sa. Hm, chestia asta sună atât de bine, încât sunt aproape sigură că altul a spus-o înaintea mea.

– Ha-ha-ha, şi eu cred asta. Okei, să mergem mai departe. Povesteşte despre ultimul tău volum, „Greaţă totală”. Am citit câteva recenzii, şi sincer, pare a fi tot ce era „Cutia” şi „Clara”, dar la un nou nivel. Încă nu am citit-o, şi nici nu ştiu dacă o voi face. Se spun lucruri foarte rele şi urâte despre tine. Dar, la fel, am observat că părerile sunt împărţite. Există şi cei care te adoră în continuare, dar, surprinzător, şi cei care au ajuns să te adore, tocmai din cauza acestui ultim volum.

– Am încercat altceva, de data asta. Cartea e de fapt o adunătură de povestiri scurte, la persoana I, care se întretaie, odată ce ajungi să vezi imaginea de ansamblu. Şi am încercat să suprind latura mai întunecată a oamenilor.

– Ca de obicei.

– Mda, ca de obicei. Există şi lucruri care vor surpinde, dar există şi lucruri care vor oripila.

– Ce anume va surpinde ?

– Dacă îţi spun, promiţi să citeşti totuşi cartea ?

– Ha-ha ! Da, promit.

– Păi, va ieşi în evidenţă, mai mult ca sigur, prezenţa unei raze de lumină în toată întunecimea romanului.

– Există aşa ceva în romanele tale ?

– În acesta, da.

– Păi, pe mine m-ai făcut curios. Acesteai fiind spuse, observ că ne-a expirat timpul de emisie. Dragi ascultători, aceasta a fost autoarea cărţilor care fac obiectul unor dezbateri aprige în lumea literară. Ne bucurăm că şi-a făcut timp să dea pe la emisiunea noastră şi îi mulţumim pentru părerile şi pentru cărţile pe care le-a scris.

– Şi eu vă mulţumesc că m-aţi primit în emisiune, şi nu uitaţi să cumpărtaţi cărţile !

– Da, da, foarte important. Ultimul volum, „Greaţă totală” se găseşte deja pe rafturi, e destul de accesibil şi promite mult. Încă o dată, îţi mulţumesc pentru interviu, şi sper să ne revedem cât de curând !

– Vă mulţumesc, şi apreciez interesul ! La revedere !

– La revedere ! Am rămas iarăşi singur în cabina de emisie, şi propun să continuăm programul cu puţină rock alternativ ...

Fragment din "Sângele negru al copilului"