Şi.
Uneori se mai gândea la el, la fostul. Nu îi plăcea să îşi recunoască nici
măcar sieşi – iar altora cu atât mai puţin – chestia asta, dar de făcut o
făcea. O făcea destul de dest, mai des decât i-ar fi plăcut. Dar de-a
curmezişul unor asemenea lucruri nu te poţi pune, şi chiar dacă ai putea s-o
faci, nu ar fi un lucru inteligent de dus la capăt. Deci, fostul. Era ciudat.
Avea mulţi „foşti”, dar el era singurul la care se referea astfel. El era Cel
Al Cărui Nume Nu îl Rostea. Niciodată. Oare el era singurul de care se
despărţise cu adevărat ? Oare el era singurul de care îi părea rău că se
despărţise ? Oare el era singurul care conta(se) ? Odată o surprinse pe Bianca
povestind unor prieteni despre cum fuseseră ei ca şi cuplu, şi ochii i se
umplură de lacrimi, brusc şi fără vreun avertisment.
Şi.
Făcând uz de memoria ei extraordinară cu care ne-am obişnuit deja, trecu în
revistă ingredientele acelei relaţii de o frumuseţe nocivă. Ea îmbrăcată în
cizme de piele, cu fuste vaporoase şi cămăşi cochete. El purta mereu tenişi,
blugi strâmţi şi cămăşi lălâi. Ea avea genţi de umăr elegante, el îşi purta
părul creţ mereu nepieptănat. Ea apărea ca o doamnă, iar el ca un artist
muritor de foame. Sau ca un vagabond. Nu se putea hotărâ asupra acestui
detaliu. Niciunul dintre ei nu era mare fan al prezenţelor la cursuri, în
schimb adorau să piardă vremea împreună, prin parcuri sau vorbind despre tot
felul de prostii inutile. Râdeau mult şi tare, cu gura deschisă, beau mult şi
se futeau mult. Luna îi pierdea mereu încleştaţi, iar soarele îi prindea mereu
dormind, ea îmbrăţişându-l din spate şi cu un picior trecut uşor peste gamba
lui. Ea scria, el citea. El vorbea, ea asculta. Şi pentru o vreme, totul a fost
bine.
Şi.
Se potriveau pe atât de mult pe cât de deosebeau. Căci nu puţine au fost
certurile fără sens (că doar nu există şi alt fel de certuri), gelozii mai mult
sau mai puţin fondate, dar chiar şi în acele clipe, aveau un univers care le
aparţinea doar lor, iar cei ce stăteau pe margine nu puteau decât să privească
şi să nu priceapă nimic. Fiindcă nimeni nu putea în ruptul capului pricepe
mecanismele şi forţele care îi ţineau împreună. Iar adevărul este că uneori
nici ei nu le înţelegeau în totalitate. Dar stăteau împreună, fiindcă scânteia
aceea pe care o aveau era specială, iar la finalul zilei, când se puneau în
balanţă cele bune într-o parte, iar cele rele în cealaltă parte, totul părea să
merite.
(...)
Şi.
Acuma apăruse acest tip. Robert. Puţea a piază rea de la o poştă, şi avea
privirea aceea caustică pe care o ţinea minte de la Cel Al Cărui Nume Nu îl
Rostea, dar în acelaţi timp era ceva diferit. Ceva mai avansat. O nouă durere
şi un nou mod de-a o simţi. Ceva la fel de dur ca sclavia, dar la fel de dulce
ca libertatea. O băutură tare şi amăruie care trebuie băută repede, dar care
după un timp, lasă un reziduu plăcut. Sau era invers ?
Nu mai ştia în câte feluri putea spune acelaşi lucru.
